Vântul aprig suflă strângând norii cenușii,
împingându-i rapid, tot spațiul să cuprindă,
iar norii scot ghiare, împart cerul în fâșii
și cu albastre săgeți vor din urmă să-l prindă...
Din pomi se scurg lacrimi, rădăcinile sunt seci,
crengile oftează trist, sărutând pământul,
scârție văzduhul, tu în bălți lacrimi îneci
și-ntr-o grotă adâncă îți cade veșmântul...
Ființa cu totul purtată în tremur sfânt,
oftând zgribulită se-adâncește și mai mult
î cuibul din sine, la o suflare de vânt,
așteptându-și sfârșitul dintr-al vremii tumult...
Sălbaticul vânt vuiește vădit revoltat
și rostogolește norii negri spre zare,
ca să plouă cu lacrimi pe-nsetatul oftat,
ce vrea să se spele pe sfintele altare.
poezie, spiritualitate, vol. 2, "Univers de gând", pag. 15, 2012,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu